Ei sunt cuminti, dar mai cuminte-s eu

Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că cel cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…

Lor nu le place-amanta Mea…
Mie nu-mi place-amanta Lor…
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanata Mea…

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fï tot Eu!…

(Minulescu)

Destin

Inca nu am ajuns la o concluzie, de fapt nu am gasit un raspuns care sa ma multumeasca pe deplin. Exista sau nu destin? Sfarsitul tine de modul in care am actionat pe parcursul vietii? Sau e deja prestabilit? Iar daca lucrurile sunt de mult stabilite, ce sens mai are sa lupti atunci cand te loveste o boala? Ce rost mai au doctorii? Ce rost mai are sa te zbati sa faci fata bolii daca boala respectiva a venit tocmai pentru a indeplini un destin?

William Jennings Bryan scria ca “Destinul nu ţine de şansă, ci de alegere; nu e ceva după care să aştepţi, ci e ceva ce trebuie cucerit.”…daca destinul tine de alegerile fiecaruia si daca moartea face parte din destin…de ce nu-mi pot alege momentul si modul in care sa mor, de ce nu pot intarzia moartea atunci cand vreau, de ce n-o pot amana dupa dorinta mea?

“Soarta nu vrea extreme. Din chiar mijlocul răului se naşte reacţiunea spre bine, şi gerul cel mai greu zugrăveşte pe fereastră flori de primăvară.” (T. Maiorescu) Si cu ce ma incanta ca soarta imi trimite cate-o sclipire de speranta in momentele grele, cand stie ca nu voi iesi cu bine din ele? Cu ce ma incanta sa sper, cand stiu ca totul depinde de destin?

Si daca ne nastem cu un scop anume, si daca traim pentru a invata o anume lectie, de ce sa nu pot sa fac in asa fel incat sa aman momentul in care ajung la scopul respectiv? Si de ce sa nu stiu dinainte ce anume trebuie sa invat in viata?

Se zice ca daca suntem meniti sa trecem printr-un anume punct, un anume eveniment al destinului, APOI VOM SI TRECE.
Se zice ca exista totusi posibilitatea sa ocolim putin sau sa intarziem aceste evenimente, dar nu vom face decat sa ne intoarcem cumva in acelasi punct mai tarziu, dar prin ocol am invatat poate ceva foarte valoros.
Ce lucru valoros ar putea invata un om din moartea unei persoane dragi?

Probabil ca nu ni se schimba prea mult soarta in functie de cum ne imbracam azi sau maine, in functie prietenii pe care ni i-am ales, dar in momentele cruciale destinul are un cuvant greu de spus si el stie cand e cazul sa spuna stop.

Forever

I will never let you go
You’ll be forever ïn my soul

Şi ce dacă…

Nu trai din amintiri…nu privi in urma…mai e vreme din belsug

Si ce daca trece vremea – A. Jula

Forevermore

Pt ca azi este soare…pt ca azi e o zi frumoasa…pt ca astazi nu-i nici urma de astenie…pt ca dragostea e frumoasa…

Forevermore – Chris de Burgh

You are my lover, you are my friend, you are my life to the
Very end.
You bring me comfort, you keep me warm, you give me hope,
You make me strong, you take me away to a distant shore
And it’s with you that I want to stay forevermore.

What for…?

I’ve asked my angels why, but they don’t know
What for do mothers cry and rivers flow?
Why are the skies so blue, and mountains high?
What for is your love, always passing by?

What for are we living? What for are we crying?
What for are we dying? Only Mr God knows why
What for are we living? What for are we dreaming?
What for are we losing? Only Mr God knows why

Telefon peste moarte

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior. (A. Paunescu 2007)

Cantec pentru ei

Ne e dor de tine, am da timpu` inapoi
Macar pentru o zi sa mai fii langa noi
Ca ne-am mai strans…si toti stiu
Ca fara tine aici totul pare pustiu
E intuneric de parca a venit eclipsa
Sa stii ca toti aici iti simtim lipsa

Te-am aduce inapoi, dar nu se mai poate
Intre noi e moartea ce ne desparte.
Te-am aduce inapoi dar timpul nu se intoarce…

Noi … Noi suntem aici … ce mai putem face?

Si peste lume te chem, chem umbra ta, sufletul tau

Si peste lume te chem, chem umbra ta, sufletul tau…sa stai langa mine alaturi mereu

Adio

ai fost un om puternic. ai ramas doar cu mama de mic, mai mult te-ai autoeducat decat sa fii educat de ea. ti-ai facut o familie de tanar,  pt a suplini lipsa  familiei din timpul copilariei. ai muncit din greu si departe de copii si sotie pt a le asigura un trai decent. ai stiut sa te faci respectat de ceilalti, prieteni si straini. ai indurat multe  si niciodata nu te-ai plans de greutati. intotdeauna ai ascuns suferinta care te macina, sustinand mereu ca esti ok, desi nu era deloc asa. pana in ultimul moment ti-ai ascuns durerea si gandurile negre care te framantau. intotdeauna ai incercat sa nu superi pe ceilalti, chiar daca erai suparat pe ei. ai fost un dur…ai fost…acum nu mai esti si imi vei lipsi. imi va lipsi pana si vocea inecata de emotie atunci cand ne revedeam sau cand ne luam ramas bun.

acum nu mai exista ramas bun, ci doar…adio.